Arta si epilepsia

Arta şi epilepsia Orice boală are, pe lângă aspectul medical, şi unul social care se aplică mai ales bolilor cronice, adică celor care durează mult timp, similar handicapurilor. Epilepsia este o boală prin excelenţă cronică; frecvent ea capătă caracterul unui handicap în cazul în care nu se pot preveni medical crizele, ceea ce înseamnă că, pentru un individ epileptic, este mai greu să fie acceptat în instituţiile educaţionale, să îşi găsească o slujbă, să realizeze contacte interpersonale sau sociale sau chiar să îşi organizeze timpul liber. Problemele individuale de integrare în societate duc aproape inevitabil la: reflecţii individuale, reacţii psihice, încercări de a se împăca cu boala şi frustrare. De obicei acesta este modelul clasic de epilepsie ca boală cronică mai ales dacă simptomele caracteristice recurente ale acestei boli, de exemplu crizele epileptice, irită sau chiar înspăimântă oamenii cu care interacţionează bolnavul. În special în cazul unor crize foarte violente, adică crizele de tip Grand Mal ce includ convulsii puternice şi pierderea cunoştinţei, iritarea şi şocul sunt mai pronunţate la cei ce văd criza decât la cei ce o fac, deoarece la aceştia se instalează o pierdere parţială sau totală a cunoştinţei şi nu sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă, realizând doar după criză, prin reacţiile persoanelor care i-au văzut, ca într-o oglindă, dacă se poate spune aşa. Dacă acceptăm definiţia artei ca expresie creativă a fiinţelor umane ce revelează gândurile, interpretările, sentimentele şi dorinţele lor, este de înţeles faptul că nu doar partea luminoasă a vieţii, ci şi părţile întunecate, eşecurile şi experienţele limită sunt reflectate în creaţiile lor artistice. Aceste momente negative pot fi cauzate de nefericire, moarte, dezamăgire precum şi de o boală, mai ales una cronică. Cultivarea cu o frecvenţă evidentă a epilepsiei ca subiect în artă poate să se datoreze pe de o parte faptului că această boală este şi a fost des întâlnită de-a lungul istoriei (în aşa-zisa lume vestică frecvenţa epilepsiei este între o persoană la o sută şi o persoană la două sute!) şi pe de altă parte faptului că simptomele şi manifestările sale sunt adesea descrise într-o manieră dramatică şi extrem de impresionantă; în fine, alt motiv ar putea fi acela că, în special în epocile trecute, au apărut diferite idei mistice, viziuni religioase, superstiţii şi teorii obscure referitoare la posibilele cauze ale epilepsiei, care adesea impresionau şi influenţau persoanele afectate precum şi pe cei ce asistau la crize (epilepsia şi-a obţinut locul său ca boală organică, explicabilă patofiziologic, abia în secolul 19!). Aşadar nu este deloc surprinzător faptul că epilepsia, ca boală deprimantă, înspăimântătoare şi în multe epoci stigmatizantă, este în mod repetat un subiect de “evadare artistică” a fiinţei umane în multe ramuri artistice: artele vizuale (pictură, arte grafice, sculptură) literatură beletristică şi de asemenea, deşi mai rar, în muzică. Viceversa, prezenţa frecventă a epilepsiei ca subiect în artă poate fi un semn că această maladie are un statut special pentru persoanele direct sau indirect afectate (rude, prieteni) ca şi pentru oamenii de artă, martori care observă şi interpretează şi care sunt interesaţi în special de situaţia psiho-socială a epilepticilor. Când exemplele de epilepsie ca motiv artistic vor fi aratate şi (atent) interpretate în secţiunea “Epilepsie şi artă” a acestei pagini în viitorul apropiat, această prezentare va fi însoţită de speranţa că simptomele multiple ale epilepsiei vor putea fi clarificate într-o oarecare măsură şi că poate vor fi identificate şi trăiri pozitive – pe care starea de boală le poate implica - în spiritul lui André Gide, care a spus: “Cred că bolile reprezintă o cheie ce poate deschide anumite uşi către noi înşine.” Această prezentare va pune accent pe artele vizuale şi beletristică.